19 iulie 2012

Emoţii şi sentimente ascunse...

Mă numesc Radu, am 17 ani. Acum eu mă cred norocos, de ce? Pentru că am unde locui, lîngă mine sunt persoane care mă susţin, au îndredere în mine. Ei au devenit pentru mine ca o familie, ceea ce mă face să sper în viitor că voi reuşi. Vreau să devin medic să ajut oamenii din jurul meu, dar cel mai important pentru mine este familia şi viitorii mei copii pentru care voi fi un tată iubitor. Vreau să ofer copiilor mei ceea ce n-am avut eu: familie, casă, armonie şi dragoste părintească.

Pînă a mă naşte eu, părinţii mei erau oameni respectaţi şi cunoscuţi în tot satul ca gospodari şi muncitori. Tatăl meu era profesor de fizică iar mama mea era economist în colhoz. Noi suntem doi fraţi, sora mea a avut o copilărie adevărată şi fericită. După ce eu m-am născut, viaţa în familie a devenit tot mai grea şi părinţii mei au început treptat să consume alcool. Iar cu timpul au devenit dependenţi. Au pierdut serviciul şi lucrau cu ziua şi deseori doar pentru băutură. Eu mă simţeam tot mai singur, sora mea mai mare avea viaţa ei, copiii nu se mai jucau cu mine. Acasă nimeni nu avea nevoie de mine, permanent eram flămînd, nu aveam haine şi iarna îngheţam de frig în casă. La orice încercare de-a mea de a le atrage atenţia, eram bătut şi numit cu cuvinte urîte. Cu timpul, casa noastră arăta ca după război: fără uşi, fără ferestre, cu plapume şi peliculă în loc de ferestre, ei au vîndut aproape tot din casă.

Cînd m-am dus la şcoală, mă simţeam ca un copil al nimănui; stăteam în ultima bancă, profesoara/rar mă întreba, aveam reuşită slabă. Temele pentru acasă le făceam rar pentru că multe lucruri nu înţelegeam şi nimeni nu mă ajuta. La noi acasă erau permanent persoane străine care beau alcool cu părinţii mei şi foarte des asta se termina cu ceartă.

Cînd aveam 10 ani am fost luat de acasă şi adus la internatul din Cahul. De la început îmi era foarte greu, vroiam acasă cu toate că ştiam că nimeni nu mă aşteaptă. Mai tîrziu m-am obişnuit cu noul loc de trai, mi-am făcut prieteni pentru că m-au acceptat aşa cum sunt şi nimeni nu mă umilea din cauza părinţilor mei.

Doi ani mai tîrziu tatăl meu a decedat şi viaţa familiei mele a devenit şi mai grea. Mama era indiferentă de tot ce se întîmplă în jur. Sora mea s-a măritat, a plecat în alt sat şi a rupt legătura cu noi. Soţul ei nu vroia să audă de familia noastră. Eu eram acela care trebuia să am grijă de tot. În vacanţă lucram cu ziua pentru mîncare, aduceam lemne de la pădure, făceam ordine prin casă, dar cînd veneam următoarea dată acasă gaseam permanent aceeaşi dezordine ca întotdeauna. Toate încercările mele de a o convinge pe mama să-şi schimbe viaţa erau în zadar. Mi-era tare ruşine şi mă întrebam: de ce am eu aşa noroc?

Din 2007 locuiesc în Complexul de servicii sociale şi am făcut studiile în liceul din oraş unde am absolvit 9 clase cu succes. Vroiam să-mi continui studiile, să am o profesie. Am fost susţinut de către educatori şi asistenţii sociali din cadrul Complexului să mă înscriu la colegiul de medicină. Mi s-a oferit posibilitatea să trăiesc în Centrul pentru tineri din cadrul Complexului deoarece nu pot să trăiesc cu familia mea. Acum sunt încrezut că visul meu se va îndeplini. Sunt susţinut şi nu sunt singur.

Proiectele care se referă la acest reportaj